Există o teorie elementară care decurge din tradiție, și anume: dacă tu vrei să faci ceva în propriul tău teren, atunci este bine să‑l anunți pe vecin și să ai acceptul lui. Chestiunea asta este trecută, până la urmă, într‑o formă legalizată în toate codurile de construcții, dar ea este privită acum ca un element „uscat“, ca o coerciție care nu are sens și care, deseori din acest motiv, este încălcat. Din această cauză apar contraste foarte mari și până la urmă conflicte cu vecinătatea și de asemenea o lipsă de coerență în propriul proiect; la început în proiectul tău, dar peste un timp și în proiectul vecinului.

     Și acest lucru se întâmplă, pentru că fiecare nu ține cont de vecinătatea cu cel mai apropiat proprietar.

     Chestiunea aceasta, până la urmă, am încercat să o controlez, lăsând la o parte legea, care este clar că trebuie respectată, dar cred că este mai bine să o respecți fiind foarte atent la relațiile cu oamenii și particularitățile care decurg de aici.

     Și atunci, am făcut câteodată, cred că la Casa Mincu este evidentă treaba asta, dar și la casa din Dionisie, un fel de transparentizare a procesului de construcție și mai ales a șantierului. Asta a însemnat că, dacă vecinii ar fi vrut să vadă ce se întâmplă pe șantier, acest lucru era posibil: ideea este de „porți deschise“.

     Este foarte simplu. Trebuie să faci o alegere de la început pentru că există două opțiuni: ori îi incluzi pe vecini și atunci tu ai o parcelă care îți aparține și o zonă de influență care cuprinde parcelele vecine, iar în zona ta de influență vei înfrunta și construi relații de acum încolo tot timpul, generând stabilitate de conviețuire, ori ridici gardul fizic, dar și strategic, și te separi, renunți la zona de influență reciprocă cu vecinii, dar îți asumi neprevăzutul și ruptura.”

Arh. Șerban Sturdza, despre casele cu valoare istorică în cartea "Case din București. Valoare prin restaurare",

autori: Șerban Sturdza, Dumbravician Maria Oana Marinache ,Ioana Olteanu, Editura ACS