„Nu încape niciun fel de îndoială că litoralul Mării Negre a rămas, în imaginarul colectiv, drept unul dintre cele mai luminoase capitole ale perioadei postbelice românești. 

În forma sa condensată, „litoralul”, reprezintă marele loc de manifestare a libertății creative, unde lumea estului socialist întâlnea inabordabilul occident, prin arhitectură și artă și prin prezența turiștilor veniți aici. Cât de autentic poate fi văzut astăzi acest tărâm al reveriei, când din ce în ce mai mult se vorbește despre adevăratele evadări în libertatea vacanțelor de la mare, departe de tumultuoasa viață din stațiunile oficiale, la sud de Mangalia, în satele pescărești 2 Mai și Vama Veche. Dintr-o atare perspectivă, faimosul litoral românesc pare să fie o amăgire, un concept atrăgător împachetat în discursul public, dar, cu toate acestea, nimic altceva decât o modalitate de înregimentare a vacanței, nimic altceva decât unul dintre marile proiecte socialiste, o „industrie fără fum”, la fel de ineficientă și artificial umflată, ca orice altă industrie socialistă.

Imaginea despre dezvoltarea litoralului pare a fi evoluat liniar, având un proiect clar și etape precise: de la dezvoltarea prin ansambluri joase, moderniste, într-o primă fază, în Eforii și Mangalia; la punctul culminant al modernismului postbelic, Mamaia anilor 1960, marcat de volumele dominante ale blocurilor de cazare, moment de start și model exemplar pentru urbanismul funcționalist românesc; cu ultimele sale faze de evoluție prin ocuparea intensivă a terenului cu clădiri dedicate turismului internațional, marcate de reîntoarcerea la referințe tradiționale și discursuri despre „specific”.

Cu toate acestea, o privire mai îndeaproape arată un parcurs mai ezitant, cu negocieri și schimbări de direcție.” – Irina Tulbure