Scrutând cu un fel de curiozitate tăioasă perioada dintre 1944 și 1960, Irina Tulbure îl introduce pe cititor în hățișul unei complicate și, din punctul meu de vedere, dramatice istorii profesionale și a moștenirii ei construite, care atunci se nășteau, într-o traumatizantă schimbare de societate. (…)

„Scrutând cu un fel de curiozitate tăioasă perioada dintre 1944 și 1960, Irina Tulbure îl introduce pe cititor în hățișul unei complicate și, din punctul meu de vedere, dramatice istorii profesionale și a moștenirii ei construite, care atunci se nășteau, într-o traumatizantă schimbare de societate. (…) … arhitectura nu apare numai din formele construite (tratate exhaustiv de la programe și obiecte la oraș și teritoriu), ci și dintr-un întreg context profesional, cuprinzând și litera scrisă (povestită în anchilozarea ei treptată sub ideologie), și întreaga metamorfoză instituțională (o sinteză inedită și clarificatoare), și ca instrument de propagandă (exemple de-a dreptul „mustoase“, dacă n-ar fi triste).

Toate acestea se conturează la intersecția unor linii compoziționale care vin de mult mai departe în timp și în spațiu. Linia „tare“, a puterii sovietice, vine invaziv dinspre Răsărit și dinspre Revoluția din Octombrie. Sub ea se conturează cu tușe precise (și noi în literatura noastră profesională) linia instrumentului de colonizare culturală, realismul socialist, pe care autoarea îl disecă analitic în geneza, semnificațiile și ambiguitățile lui și, de subliniat, chiar în magnetismul lui, și îl descrie sintetic în nuanțele pe care le-a căpătat în revărsarea sa implacabilă peste teritoriile satelizate. (…).” (extras din prefață, prof. dr. arh. Ana Maria Zahariade)