Cele zece cărți dedicate ansamblurilor de blocuri muncitorești din București reprezintă un efort de cercetare întreprins în ultimii ani de istorici, arhitecți și regizori. Fiecare dintre cele 10 cărți analizează câte un ansamblu blocuri construite în anii 50, cunoscute publicului larg sub denumirea de “blocuri rusești”. 

1. Blocuri pentru Telefoane: Ansamblul de locuințe din Șoseaua Alexandriei 1, cartierul Rahova (1945-1955), Andrei Răzvan Voinea, ISBN: 978-606-95386-3-0

2. Viața cotidiană în arhitectura fricii: blocurile roșii din Panduri (1952-1955), Andrei Răzvan Voinea, ISBN: 978-606-95386-4-7

3. Cvartalul incomplet: Drumul Sării și Armata (1952-1956), Andrei Răzvan Voinea, ISBN: 978-606-95386-5-4

4. "Locuințele bucuriei": construirea cvartalului Vatra Luminoasă (1954-1956), Andrei Răzvan Voinea, ISBN: 978-606-95386-6-1

5. „Confort pentru o viată mai plăcută”: Blocurile muncitorești din Bucureștii Noi, raionul Grivița Roșie (1954-1956), Andrei Răzvan Voinea, ISBN: 978-606-95386-7-8

6. Fațade monumentale pentru ofițeri: locuirea în cvartalul Drumul Taberei (1954-1958), Cristian Dumitrescu, ISBN: 978-606-95386-8-5

7. Soluții minimale pentru criza locuirii: arhitectul Tiberiu Niga și cartierul Cățelu (1955-1959), Andrei Răzvan Voinea, Cristian Dumitrescu, ISBN: 978-606-95386-9-2

8. Mutarea la bloc: noii locuitori din ansamblul de pe Bulevardul Muncii (1954-1959), Cristian Dumitrescu, ISBN: ISBN: 978-606-95906-0-7

9. Amurgul realismului socialist: cvartalul din Olteniței (1956-1958), Andrei Răzvan Voinea, ISBN: 978-606-95906-1-4

10: Complexul socialist de locuire: Păsculescu-Tei și întoarcerea la modernism (1957-1959), Cristian Dumitrescu, ISBN: 978-606-95906-2-1

Primul studiu analizează blocurile din Rahova, mai precis pe șoseaua Alexandriei 1, pentru angajații de la Telefoane. Redăm, în studiul de față, „Blocuri pentru Telefoane: Ansamblul de locuințe din Șoseaua Alexandriei 1, cartierul Rahova (1945-1955)”, acest ansamblu compus din trei blocuri, în total 178 de apartamente. Inițial, compania de Telefoane a construit primele două 2 blocuri în anii 1947-1948, și, ulterior, în 1955, l-a edificat și pe cel de-al treilea. Ce au în comun aproape toate aceste blocuri? Preferința pentru folosirea pe fațada clădirilor a cărămizii roșii. Arhitecta Irina Tulbure denumește în cartea sa această etapă postbelică drept „arhitectura roșie”.

Construirea cvartalelor a fost, inițial, apanajul Ministerului Forțelor Armate. Armata a început proiectele din Panduri  (pe care l-am analizat în studiul „Viața cotidiană în arhitectura fricii: blocurile roșii din Panduri (1952-1955)”) și Drumul Sării (analizat în studiul: „Cvartalul incomplet: Drumul Sării și Armata (1952-1956)”), cu fonduri proprii. În Panduri, planul a început în 1952, însă a fost avizat și început abia la data de 19 mai 1954 și consta în 400 de apartamente, dintre care 200 de garsoniere și 200 cu câte 2 sau 3 camere. Documentarea, la care a participat și arhitecta Irina Tulbure a subliniat numeroase detalii a elementelor stilului realismului socialist întâlnite în acest cvartal. Concomitent, cvartalul din Drumul Sării, început în 1953, a fost autorizat abia la 31 iulie 1954, dar a fost finalizat abia în 1956. Proiectul inițial avea dimensiuni mult mai mari, însă s-au construit doar două corpuri, totalizând 100 de apartamente. În plus, cuprindea și cinematograful „Drumul Sării”, azi dezafectat. În Panduri, studiul de față detaliază, pe lângă arhitectură și politică, și aspecte de viață cotidiană, bazate pe fotografii din colecții private, ajunse în spațiul public, dar și pe romanul „Muzici și Faze” a scriitorului Ovidiu Verdeș, a cărei acțiune are loc chiar în acest ansamblu de blocuri, la sfârșitul anilor 70. În Drumul Sării detaliem semnificația acestor cvartale din punct de vedere al dotărilor socio-culturale, prin exemplificarea cinematografului.

Investițiile consistente au început după august 1953, când plenara din acea vară a Partidului Muncitoresc Român promitea construirea masivă de locuințe în București, așa cum menționează istoricul Mara Mărginean, intervievată pentru acest proiect. Așadar, pe baza fondurilor venite de la Consiliul de Miniștri, începând cu 1954, se avizau, pe lângă Panduri și Drumul Sării alte trei mari proiecte: Bucureștii Noi (411 apartamente) și Vatra Luminoasă (368), deci aproape 800 de apartamente, Drumul Taberei, tot al Armatei, cu aproximativ 600 de apartamente.

La 11 ianuarie 1954 a început construirea a două ansambluri de locuințe, situate în Bucureștii Noi și Vatra Luminoasă, două proiecte aproape identice. Autorizațiile pentru ambele au fost eliberate pe 24 iunie 1954. În aceste două studii am insistat să prezentăm, mai degrabă, informațiile de presă, întrucât presa vremii a folosit imaginea acestor excesiv, fiind primele proiecte la scară mare, împreună cu cel din Floreasca, construite în București. Totodată, am analizat și construirea cronologică a fiecărui bloc, precum și aspecte ale șantierului și trecerea de la folosirea cărămizii la prefabricate. Ce semnificație avea profesia de zidar și cum relata presa viața pe șantier, cât costau apartamentele, cum se înțelegeau proiectanții cu constructorii și ce părere aveau locatarii, cum erau prezentate delegațiilor oficiale venite din alte țări, care era rolul femeilor în noua societate socialistă? Răspunsul acestor întrebări se găsesc în cele două studii, «„Locuințele bucuriei”: construirea cvartalului din Vatra Luminoasă (1954-1957)» și «„Confort pentru o viață mai plăcută”: Blocurile muncitorești în Bucureștii Noi, raionul Grivița Roșie (1954-1957)»  bazate în afară de presa vremii și pe autorizațiile de construire și rapoartele de control ale inspectorilor trimiși de Sfatul Popular pentru a le verifica.

Pe 12 august 1954, s-a eliberat autorizația de construire și pentru blocurile din Drumul Taberei, în ansamblul pe care bucureștenii încă îl cunosc sub denumirea de Ho Shi Min. Fiind blocuri construite de Armată, acestea nu au fost prezentate niciodată în presă. De aceea, am preferat să redăm în studiul „Fațade monumentale pentru ofițeri: locuirea în cvartalul Drumul Taberei (1954-1958)”, detaliile tehnice ale construirii, însă și aspecte ale vieții cotidiene, prin interviurile cu locuitorii.

Anul 1955 începea cu inaugurarea primelor blocuri din Vatra și Bucureștii Noi, însă criza locativă pe care am menționat-o mai sus genera, în continuare, adevărate lupte pentru câștigarea dreptul de a locui în condiții mai bune. Graba de a construi mai rapid a determinat autoritățile să execute o serie de barăci provizorii, pe Mihai Bravu 227, pe care le-am analizat într-un proiect precedent. La cerința Sfatului Popular de a proiecta locuințe minimale (pentru a fi ușor de construit), Institutul Proiect București a oferit un model unicat în București și în țară, cartierul Cățelu.

Proiectul Cățelu, aprobat la 1 iulie 1955, contribuia a creșterea unităților locative din oraș, prin proiectarea și executarea a aproape 800 apartamente (24 blocuri cu 314 apartamente în prima fază și apoi 27 blocuri cu 463 de apartamente, în cea de a doua fază), urmate de alte completări care a crescut numărul familiilor la peste 1600. Cățelu reprezenta un proiect de locuire bazat pe apartamente minimale, dar care compensa cu numeroase spații verzi, dar și magazine, grădiniță și multe alte dotări. Aceste dotări au crescut calitatea ansamblului, iar locuitorii și specialiștii (antropologul Bogdan Iancu) au menționat constant calitatea locuirii, ilustrate în studiul: „Soluții minimale pentru criza locuirii: arhitectul Tiberiu Niga și eleganța vernacularului din cartierul Cățelu (1954-1959)”.

La scurt timp după Cățelu, pe 2 septembrie 1955, autoritățile aprobau și ansamblul din Bulevardul Muncii (astăzi Basarabia), poate cel mai mare dintre toate, cu peste 900 de apartamente. Studiul dedicat acestui ansamblu („Mutarea la bloc: noii locuitori din ansamblul de pe Bulevardul Muncii (1954-1959”) scoate în evidență etape de construire, mecanizarea șantierului, dar și aspecte ale vieții cotidiene. Mulți locuitori consideră și acum acest cvartal drept unul dintre cele mai reușite ansambluri construite în acea perioadă, cu apartamente spațioase, magazine la parter, la care adaugă amplasarea în vecinătatea atât a Stadionului 23 August (actuala Arenă Națională), cât și a parcului 23 August.

Momentul cvartalelor se apropia de sfârșit, iar proiectul de pe șoseaua Olteniței, la intersecție cu Bd. Constantin Brâncoveanu, consemna abandonarea treptată a stilului realismului socialist. Pentru acest proiect, cuprinzând 146 de apartamente, Ministerul Afacerilor Interne primea aprobarea pe 27 aprilie 1957. Studiul nostru „Amurgul realismul socialist: cvartalul din Olteniței (1956-1958)” detaliază modul în care proiectul inițial, dominat de estetica realismului socialist, nu a fost pus în practică, arhitecții însărcinați cu aprobarea proiectului abandonând diferitele detalii arhitecturale caracteristice stilului. Este un moment bun pentru a analiza caracteristicile stilului și modul în care a ajuns în practica arhitecților români. Ce era, de fapt, acest realism socialist și ce influență a avut în România postbelică?

După abandonarea modelului cvartalului, ne-am întrebat în ce direcție a mers proiectarea de ansambluri de locuire în București și am descris proiectul din Păsculescu Tei, care anunța trecerea de la realismul socialist spre un modernism socialist. În studiul „Complexul socialist de locuire: Păsculescu Tei și întoarcerea la modernism (1957-1959)”, am redat numeroase documente privind autorizarea construirii, precum și detaliile din presă despre acest ansamblu cu 264 de apartamente în cele 18 blocuri.

Studio Zona a analizat aproape toate aceste proiecte în anii precedenți, iar colecția de față completează cercetarea legată de strategia de construire de locuințe pentru muncitori și funcționari în primii ani ai regimului socialist. Rezultatele cercetării se găsesc pe pagina noastră de social media și pe site-ul https://asz.ro/, dar și pe https://cvartal.asz.ro/. Tot pe site-ul Studio Zona puteți găsi și studiile dedicate parcelărilor istorice din București, dar și istoria cartierelor Ferentari, Crângași și Militari.